De la 24 aprilie nu mai este omul care, cu obiectivul său fotografic, ne făcea mai frumoși decât suntem. Mi se pare mai trist și în culori mai sumbre tot ce mă înconjoară, când mă gândesc că nu va mai apărea niciodată printre noi Vasile Paladean. Amabil cu toată lumea, era, mai ales, un bun prieten al ziariștilor. Dacă afla de vreun caz interesant, sau nu aveam transport să ajungem la vreun eveniment important, se oferea să ne ducă cu mașina sa. Nu uit un început de noiembrie 2011, când m-a ajutat să ajung la Ion Bodnaraș, un moș de 102 ani din satul său natal. Cu amabilitatea-i proverbială, s-a oferit să mă însoţească cu prima ocazie până la fostul său vecin. Şi a dat Dumnezeu să alegem chiar după amiaza zilei Sfântului Dumitru, când şi Preşedintele ţării a binevoit să facă o escapadă la Cernăuţi. Distanţa de câteva minute până la Ostriţa a durat vreo două ore, maşina lui Vasile Paladean făcând înconjurul pe poteci de câmp şi săltând prin zeci de gropi până am fost lăsaţi de miliţienii postaţi la toate colţurile să ieşim la drumul mare, special netezit, ca pe palmă, să bucure privirile înaltului oaspete.
Tot în acel an, la în început fierbinte al lunii lui Cuptor, am depănat povești în casa surorii sale, Valeria Mihaiesi, despre o ființă dragă din amintirile lor – bunica Domnica „cea bună și milostivă, ca o Sfântă Duminică”. La acel moment, nepotul ei Vasile era deja un bărbat înălbit de iernile vieții, dar vorbea ca un copil de bucatele gătite de bunica, evocând gustul de cartofi noi în smântână: „Nimeni din familie nu se pricepea să gătească atât de gustos ca bunica noastră. După lucru treceam numaidecât pe la ea. Lăsa toate treburile când mă vedea. „Stai că îndată te hrănesc”, era prima ei vorbă. Mergea repede în grădină, rupea câteva codițe de ceapă, câteva fire de mărar…”. Lui Vasile Paladean îi datorez poate una din cele mai răscolitoare povestiri din cartea „Martiri români din infernul foametei”, căci Sfânta Duminică din negura copilăriei sale i-a salvat pe mulți înfometați în cumplita iarnă a anului 1947. Familia ei n-a îndurat foame, având rezerve, bine ascunse, din rămășițele bunăstării de mai înainte. Știind-o de creștină milostivă, în fiecare dimineață la poarta casei ei se adunau înfometați muribunzi. Înainte de a răsturna mămăliga, Domnica îi număra și pregătea pentru fiecare câte un gogoneț cu brânză. Nu-i intra fărâmitură în gură, dacă nu se împărțea cu sărmanii de la poartă. Probabil, cea mai mare parte din bunătatea acelei bunici a fost moștenită de nepotul ei Vasile.
Mai înainte, prin 2004, am mai avut o zi de neuitat, în preajma Crăciunului, când ne-am înfundat în zăpadă pe drumul spre Mihoreni, unde trebuia să ajungă folkistul Florin Săsărman, invitat de scriitorul Vasile Tărâțeanu să ne colinde. Avea un obicei frumos acest interpret: să coboare serpantina Carpaților pe la finele sărbătorilor de iarnă ca să colinde la geamul așteptărilor noastre. Drumurile Herței erau din belșug troienite în acea iarnă, dar mașina lui Vasile Paladean a „înotat” voinicește până la Biserica din Mogoșești, unde colindătorul era așteptat cu niște colaci mari cât roata carului. Mai departe, minunea albă din câmpie îndesată de viscolul Bobotezei a întors mașina înapoi spre Ostrița. Însă și în acest caz, Vasile Paladean, ca un Moș Crăciun, a prefăcut ghinionul într-o mică sărbătoare, oprind la casa surorii sale Mărioara, spre marea bucurie a gazdelor. Întâlnirea cu interpretul de la Cluj-Napoca i-a prilejuit o surpriză extraordinară nepoatei sale Delia Rață, pe atunci o firavă copilă visătoare să ajungă artistă.
Nu prea știam, nu ne interesam ce profesie are, ce lucrează, cum își câștigă pâinea cea de toate zilele. Pentru noi toți, români din Cernăuți, din Ostrița sa natală, din alte sate românești, Vasile Paladean era maestrul fotograf, eu îi mai spuneam și magul vânător de clipe. Rar se întâmpla să-l întâlnim fără a primi vreo poză de la el, în care ne regăseam la sărbătorile noastre naționale, întruniri prietenești, în miezul unor evenimente de respirație românească. Îl numeam cu drag „maestru”, ne bucuram când îl întâlneam la vernisaje de fotografii – ale sale sau ale prietenilor din România și colegilor ucraineni, membri ai clubului „Pozitiv” din Cernăuţi. Nu ne feream când îndrepta spre noi nelipsitu-i însoţitor – aparatul fotografic. Eram siguri că vom apărea în imaginile sale frumoşi şi luminoşi, chiar mult mai frumoşi decât suntem în realitate, căci fiind el însuși un suflet bun, era mereu obsedat de dorinţa de a face lumea mai bună printr-o simplă apăsare pe butonul aparatului fotografic. Calitatea ce-l marca pe Vasile Paladean era talentul de a pune în valoare frumuseţea lăuntrică a omului. Ca un adevărat mag, el adăuga nuanţe agreabile chipurilor surprinse, le atribuia ceva din limpezimea unei dimineţi de Florar, o aură neobservată de ochii nepoetici.
Doar unui neiniţiat i se pare lucru uşor şi simplu pasiunea căreia Vasile Paladean i se consacra încă dintr-un alt secol, când la Ostriţa sa natală nici de lumină electrică nu se pomenea. Legând o colaborare frățească cu Ştefan Toth, preşedintele Asociaţiei Fotografilor Profesionişti din România, Vasile Paladean a adus la Cernăuți arta fără de frontiere, mesajele fotografiilor sale unind inimi de diferite naționalități. Ne reprezenta cu cinste în faţa altor neamuri, el fiind respectat mai cu seamă în mediul artiştilor fotografi ucraineni, care mărturiseau că au văzut România cu ochii lui Vasile Paladean și au îndrăgit-o cu inima lui.
De la Vasile Paladean avem o adevărată galerie a chipurilor de oameni cuminţi, îngânduraţi, talentați. La una din expoziții, am dat mâna cu poeta şi interpreta populară Gheorghina Pascal din Ropcea. Stătea în faţa unui portret, din care ne privea aceeaşi şi totodată altă Gheorghină – înnobilată de o aură binecuvântată. Mai sus, dintr-un câmp cu flori din Valea Cosminului, ne zâmbea soţia fotografului, Claudia – doamna care a acceptat și încurajat pasiunea bărbatului, liniştindu-l când îl vedea încins în frământări. E şi meritul ei că oamenii, păsările, orice vietate din imaginile lui Vasile Paladean iradiază fluizii fericirii. Înzestrat cu harul de a fixa fracţiuni de secundă, a focalizat în lumină un zâmbet, o privire, o uimire, arta sa exprimând adevărul. De aceea, mai mult decât pe peisaje şi compoziţii statice, a pus preţ pe chipuri omeneşti, pe expresiile lor, care îl fac pe privitor să rămână vrăjit în faţa imaginilor şi să comunice, de la inimă la inimă, cu minunile lumii. La întâi mai, în preajma Sfintelor Paști, avea să-și sărbătorească ziua de naștere. Însă în loc de urarea „La mulți ani!” îi spunem cu tristețe să-i fie somnul liniștit.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 
Lasă un comentariu